9 noiembrie – Ziua Limbii Ucrainene

„Aşezarea ucrainenilor în Dobrogea (în Delta Dunării şi în zonele limitrofe) este legată de unele din cele mai tragice momente din istoria Ucrainei: distrugerea şi lichidarea, în anul 1775, de către ţarina Rusiei, Ecaterina a II-a, a Sicei Zaporojene, leagănul secular al năzuinţelor de independenţă şi libertate a poporului ucrainean. Pentru a se salva de represalii, circa 8000 de cazaci zaporojeni se stabilesc, cu încuviinţarea Înaltei Porţi, în zona Deltei Dunării. Aici, la Dunavăţul de Sus, ei organizează în anul 1813, tabăra militară „Zadunaiska Sici”, care a funcţionat 15 ani, când a fost desfiinţată de către turci. Spre acest tărâm al salvării, populat la început de cazaci, se îndreaptă până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, grupuri de ţărani din regiunile de sud ale Ucrainei, pentru a scăpa de iobăgie şi de recrutarea în armata ţaristă. Ei întemeiază localităţi, construiesc biserici şi se ocupă îndeosebi cu agricultura, pescuitul, vânătoarea şi creşterea animalelor. Pentru a-i deosebi de vecinii lor ruşi-lipoveni, localnicii îi numesc haholi. Ucrainenii urmăreau nu numai obţinerea de pământuri  în Dobrogea, ce le putea asigura activităţile economico-gospodăreşti, dar şi factorul militar – din necesităţi strategice. Au atribuit mai multă atenţie Deltei (îndeosebi în prima etapă de colonizare), localităţile fiind apărate natural. De aceea populau, în primul rând, localităţile şi locurile greu accesibile. Alta era situaţia în zona Tulcei şi mai sus, pe cursul Dunării. Aici, o bună parte din ucrainenii veniţi mai târziu, orientaţi îndeosebi spre viaţa paşnică, adică preocupaţi de agricultură, s-au aşzat pe langă Tulcea şi Isaccea. Îşi făceau apariţia şi în preajma Siciei Transdunărene. Chiar în componenţa raialei nu erau numai sate pescăreşti ci şi agricole, care se aflau mai sus de Dunavăţu de Sus. Alături de agricultură se dezvoltă şi creşterea animalelor. Cultivarea cerealelor în Deltă nu era o activitate tradiţională. Dar nu lipseau păşunile necesare creşterii vitelor, îndeosebi a ovinelor. Aceasta nu se putea realiza fără schimbarea metodelor tradiţionale de creştere a lor, pe aceasta punându-şi amprenta condiţiile locale. Locuitorii satelor Deltei se ocupau îndeosebi cu pescuitul, cu excepţia celor din Sfântu Gheorghe şi Caraorman, unde unii deţineau câteva deseatine de pământ arabil. În Murighiol, Dunavăţu de Sus, Dunavăţu de Jos şi Tulcea erau proprietari ce posedau însemnate loturi de pământ, unde mulţi bărbaţi din Caraorman se angajau să lucreze. Activităţile din gospodărie nu reprezentau numai modalitatea de câştigare a existenţei ci şi o formă de educaţie, prin transmiterea experienţei către tineri.

Datinile sărbătorilor calendaristice ale ucrainenilor cât şi cultura tradiţională în întregul ei, au cunoscut o influenţă sensibilă a diverşilor factori. Au contribuit la o modificare şi dezvoltare independentă. De aceea, dispariţia multor sărbători, este o urmare firească. Dintre cele râmase, sunt marile sărbători religioase. Se păstrează, în special, sărbătorile din toamnă-iarnă, la fel ca şi în Ukraina, ce însemnau şi terminarea lucrărilor agricole. Însemnate sunt „praznicele” în cinstea Sfântului al cărui nume era dat bisericii satului, adică hramul acesteia. Majoritatea hramurilor erau toamna. Apoi, începeau sărbătorile de iarnă. Pentru tineri, importantă era sărbătoarea Sfântului Andrei (13 decembrie). În această zi tinerii se adunau în grup mare, într-o casă. Această seară se caracteriza prin glume, jocuri, „vrăjitorii”. Dar principala sărbătoare de peste an, iarna, a fost şi este Crăciunul. Crăciunul începea cu Sfânta Seară de Crăciun, pe 6 ianuarie. Pentru această seară se pregăteau diferite feluri de mâncare tradiţionale. În toate casele se coceau colaci, se fierbea „cochia” (sau „kutea” – fiertură de grâu, îndulcită cu miere de albine, cu nuci sau mac, fiind cu zeamă se mânca cu lingura). Din fructe uscate se fiebea „uzvarul” sau „ozvar” (compot). Trebuiau respectate anumite reguli pentru pregătirea Sfintei Seri. Una dintre ele este adusă din patria de origine: pe masa de sub icoană, se punea fân pe care erau aşezaţi colacii şi tot ce se pregătea. Înaintea Anului Nou (14 ianuarie) se cântau colindele de urare, spre slăvirea şi cinstirea gospodarilor. În ajunul Anului Nou, flăcăii „vodîlă Melanku” („conduceau Melanca”). Pentru aceasta se aduna o ceată, din care făceau parte câţiva flăcăi travestiţi cu haine femeieşti. Cea mai importantă sărbătoare, din perioada primăvară-vară, este Paştele („Paska”). Pregătirile începeau de joi, când se tăiau porci, viţei şi se coceau cozonacii („paski”). De Paşti, tineretul se distra, conform obiceiurilor tradiţionale. Una dintre acestea era datul în leagăn, în căluşei. Căluşeii erau instalaţi de oamenii din afara satului. Aceştia veneau în sat de Paşti şi în zilele de „Hram”. Uneori şi la Sfânta Treime („Troiţa”).

Dacă ucrainenii au pierdut unele obiceiuri tradiţionale, şi-au păstrat totuşi  conştiinţa etnică. Criteriul de bază a fost, şi este, limba ucraineană. La sfârşitul secolului al XIX-lea puţini erau cei care nu cunoşteau limba „rusnacilor”. Chiar reprezentanţii Comisiei Europene a Dunării, cunoşteau limba ucraineană, pentru că fără aceasta nu puteau comunica cu cei de la „Dunărea de Jos”.

Majoritatea populaţiei din zonă, ca şi puterea oficială, la început cea turcească, cu timpul cea românească, îi numeau pe ucraineni „rusnaci” sau „ruşi”, aşa cum pe „staroveri” (cei de rit vechi) îi numeau „lipoveni”.  Lipovenii îi numeau/porecleau pe ucraineni „haholi”. Chiar ucrainenii din Dunavăţu de Sus, spun că pe Dunărea de Jos trăiesc „hahlî”, dar şi „ucrainţî”, „ruteni”. Se precizează că: „ruteni” trăiesc în Moldova dincolo de Prut, „haholii” trăiesc în Sfântu Gheorghe, Dunavăţ, Murighiol, iar în Crişan şi Caraorman sunt „ucrainenii”.”, ne informează ”Curierul Ucrainean”, printr-o postare aflată pe site-ul Consiliului Județean Tulcea.