A început bătaia și bătălia crapului…
”Dacă nici în prohibiție nu mănânci pește, atunci când!?”, umblă o vorbă pe la Tulcea. Și pe bună dreptate. De exemplu, nu te oprește nimeni să te duci la pescărie și să cumperi șalău de Razelm, ba chiar subdimensionat, sau orice alt pește, inclusiv crap de Dunăre, mascat de proveniența din acvacultură sau de importurile de pește din țări unde acesta este folosit ca îngrășământ sau, în cel mai bun caz, pentru plăcerea unui pescuit de ”lighean”. Oricum am da-o nu e bine, ar zice unii. Păi, sigur că nu e bine pentru că indiferent de obârșia peștelui din galantar acesta poartă, invariabil, cu mare fală, eticheta de ”…de Dunăre”. Desigur, nu interesează pe nimeni dacă este prohibiție sau nu, nu contează că este din balta x sau țara y, treaba merge înainte, unsă.
Așa cum se știe prin locurile astea odată cu începutul primăverii începe și aprovizionarea cu pește și icre. Speciile vizate de braconieri sunt crapul și somnul ușor de prins în acestă perioadă. ”Pe baltă”, termen din folclorul local, prețul kilogramului de crap a ajuns până la 9 lei, netăiat-ceea ce înseamnă cu icre în el, iar somnul se dă cu până la 12 lei. Pe un crap de 10 kg din care poți scoate 2-3 kg de icre, plătești 100 de lei, desigur pe riscul tău. Bucuria pensiunilor, pentru că acum este momentul să se pregătească cu ”pește proaspăt”- congelat, pentru sezonul turistic ce bate la ușă. Astfel, gospodărește, icrele se sărează și se congelează în pungulițe a câte 100-200 de grame pentru că așa stau cel mai bine, peștele se taie și se porționează după nevoi, pe porții și destinație: ciorbă, prăjit, saramură, chiftele, proțap, etc.
Lăzile pline așteptă turiștii pofticioși care vin să se înfrupte din vestita ciorbă de pește. Nu se poate fără congelare, este normal, dar te obligă și legea acolo unde mai există. Însă, pentru care pește!?
Capturarea reproducătorilor în plină perioadă de depunere a icrelor este cea mai mare amenințare pentru resursa piscicolă. Acest lucru îl știe oricine, s-ar putea și statul român. În rândul pescarilor bătrâni exista un respect pentru perioada de prohibiție aceștia capturau numai necesarul familiei, cu ceva pofte la icre. Acestă cutumă s-a ofilit demult, odată cu practicarea pescuitului sălbatic postdecembrist. Ceea ce se întâmplă cu peștele este pe undeva, în similitudine, cu ceea ce s-a întâmplat pe uscat cu sistemele de irigații atunci când o persoană a fost văzută mergând spre casă cu o țeavă. Drept urmare, vecinul s-a dus și a luat două iar vecinul vecinului a luat trei! Prohibiție sau nu, localnicii trebuie să mănânce. Cine crede că poate să interzică acest lucru este cel puțin fantezist. Așa e de când lumea și așa va fi, cu toate legile și reglementările existente. De-ar fi aici problema cea mai mare, dar nu, acesta este în curtea statului incapabil să gestioneze acestă resursă. Să creeze un management adaptat, realist, conform rațiunii și cunoașterii fenomenelor locale și nu din biroul de la bucale. Dar, o minge se află și în sânul comunităților locale care nu fac nici cel mai mic efort în acest sens. Dezbinați și învrăjbiți pe accesul la resurse, dintre care cea mai importantă este peștele, sunt incapabili să se coaguleze și să acționeze într-un sens. De alt fel, nimeni nu dorește acest lucru: nici primarul, nici cherhanagiul și nici ARBDD-ul. De frică, cei mai corecți tac mâlc atunci când vine vorba de braconaj și de amploarea acestuia.
Iată-ne, deci, pe aceste meleaguri pregătindu-ne pentru încă un sezon de prosteală pe față, așa cum se produce masa covârșitoare a turismului românesc.
Ovidiu Ghionu
