Amintiri din Mahmudia începutului de secol XX, așa cum mi le-a povestit mama

de Liliana Nan

Dedicat mătușii Floarea, țaței Mița, lui moș Genicu, lui moș Velea, lui moș Stoica, lui alde Stoica, mahmudienilor și, nu în ultimul rând, tuturor celor care nu mai sunt

Mulțumiri mamei pentru sprijinul acordat

De Mahmudia mă leagă plimbările pe Dunăre cu vaporul și saramura de biban a bunicii. Arborele genealogic al familiei, cel cunoscut de mine, începe cu Dumitru Răduș, zis Velea, și soția lui, Anastasia, moartă la nașterea ultimului copil, cu care a avut trei fete și un băiat. Acesta a fost străbunicul din partea bunicii. Bunicul mamei din partea tatălui s-a numit Ion Stoica, soției lui pierzându-i-se urma, datorită morții premature.

Bunicul Genovie Stoica, zis moș Genicu, și bunica Floarea, zisă mătușa Floarea, aveau să se cunoască în Mahmudia, amândoi fiind orfani de mamă. Floarea era fată de țăran ce deținea foarte mult pământ, iar Stoica fiul unui cioban din Deltă. Dragostea ce s-a înfiripat între ei avea să-i facă să treacă peste cuvântul tatălui fetei, lucru grav la acea vreme, și să fugă, cum se spunea prin părțile locului, împreună, într-o noapte cu lună plină. Aveau să aibă nouă copii, cum se obișnuia în aceea perioadă de început de secol XX, din care au ajuns până la maturitate doar șapte.

Pe bunicul nu l-am cunoscut, el fiind mort de ceva vreme, dar bunica mi-a rămas în inimă ca o ființă bonomă, blândă, cu privirea rătăcită undeva, departe, poate spre un trecut vijelios sau spre un viitor sumbru. Toate astea aveam să le aflu mai târziu, după moartea ei în anul de grație al revoluției, acel moment teribil în care am aflat că bunica suferea de groaznica maladie a cancerului la sân, o boală pe care refuzase să o trateze, cea care-i luase o mână și un picior. Ceea ce nu a împiedicat-o să se ridice de pe patul morții pentru a se strecura în grădină, privind în dreapta și în stânga, pe mica potecuță ce ducea în fundul grădinii, ca pentru a-și lua rămas bun sau a verifica că treaba a fost terminată cum trebuie. Gradina și-a îngrijit-o până în ultima clipă, aproape paralizată, folosind o singură mână și nelăsând nicio fâșie de pământ pradă buruienilor. Mama mea, în vârstă de 81 de ani, se pare că moștenește această tenacitate, căci gătește, spală, deretică prin casă, are grijă de grădină și la această vârstă, și nu de puține ori m-a surprins în Ajun de Crăciun gătind bunătățurile în numai trei ore, de parcă timpul însuși ar fi fugărit-o din urmă. Această tenacitate se datorează educației primite, îndeletnicirii cu munca din fragedă copilărie, cum se obișnuia în Mahmudia acelor ani.

Atunci când am cunoscut-o eu, în copilărie, comuna era așezată pe o colină a dealurilor Beștepe, cinci dealuri în turcă, despre care legenda spune că ascundeau adevărați balauri, cum li se spune popular șerpilor dobrogeni din specia Elaphe sanromates. Un astfel de balaur a fost prins de nemți în timpul războiului, înfășurat cât o roată de camion și expus în centrul satului de atunci.

Locuitorii, pașnici, erau împărțiți în români ortodocși, care predominau, lipoveni de rit vechi și câțiva turci musulmani. Fuseseră și doi-trei evrei, și câteva bulgăroaice, pe acestea din urmă mama amintindu-și-le datorită renumitelor mamudele, celebrele monede din aur de 14-18 K, de diferite mărimi, zimțate pe mărgini și ștanțate specific, înșirate în salbe pe lanțuri groase având în centru un lift. Mahmudeaua cea mai mare se afla în mijlocul salbei, de unde se înșirau toate celelate mahmudele, după mărime, până la cele două capete ale lanțului care se uneau la ceafă. De asemenea, la mâini aveau brățări de care zornăiau mamudele mai mici, ca niște clopoței. Erau îmbrăcate în fuste largi, crețe și în bluze. Ulterior, toate bulgăroaicele s-au refugiat în părți mai primitoare și li s-a pierdut urma. O mamudea avea să primească și bunica, cu ocazia unei nunți la care gearul  cu care a fost prinsă avea legat un astfel de bănuț. Gearul este un batic mare, alb sau negru, tivit cu dantelă în două-trei rânduri, cu ciucuri mari, care se lega diagonal pe trup la nunți, un cadou pentru nuntași din partea mirilor, făcut de părinții acestora. De el se prindeau uneori și mamudele.

Revenind la comună, trebuie spus că pe malul vestic se află o cetate romană, numită Salsovia, pe jumătate cercetată, ale cărei taine așteaptă încă să fie descoperite, iar pe cel estic o carieră de calcar, datând, se pare, din 1970, când s-au descoperit primele eșantioane de rocă. În fața carierei era pontonul la care ancorau vapoarele, de fapt singurul vapor pe atunci, care mergea pe ruta Tulcea-Sfântul Gheorghe și retur, ponton care nu și-a schimbat locul, iar în spatele cetății, pe vârful dealului, semeață și protectoare, se afla cazemata construită de nemți în timpul războiului și transformată acum în castel de apă.

Pe marginea fluviului stăteau întinse casele lipovenilor, până în apropierea cetății romane. Casele românilor se întindeau pe deal, în continuare, și coborau pe partea cealaltă, unde se întâlneau cu alt deal, pe care se afla biserica ortodoxă și cimitirul. Șentrul (centrul) era singurul loc asfaltat și cuprindea un magazin de îmbrăcăminte, în care bunica m-a dus odată să-mi ia o rochiță cu dantelă și buline din pensia de 225 lei, cât avea un fost țăran cooperatist în vremurile trecute, un debit, o brutărie, o cofetărie, o poștă, un cămin cultural și o mică bibliotecă. Tot aici se găsea școala, a cărei curte era inundată uneori de fluviu, împreună cu casele lipovenilor de pe mal.

Ulițele erau cu pietre, prăfuite și neasfaltate, cum am mai spus, iar duzii și nucii sălășluiau de o parte și de alta a lor, împreună cu micile grădini de legume și cu numeroasele vii. Pomii își târau roadele aprape de pământul nisipos, iar roșiile bunicii erau mari, aproape cât o inimă de bou, și atât de plăcute la gust și la vedere, încât micul meu dejun avea parte întotdeauna, doar după o scurtă raită prin grădină, de cea mai aleasă delicatesă. Dacă ar exista o madeleine proustiană dobrogeană, ea ar avea, pentru mine desigur, imaginea și gustul unei imense roșii sângerii.

Mahmudia, cu fluviul său ca un șarpe imens, cu malurile pline de sălcii ca niște femei smerite, surprinse parcă într-o umilă rugăciune, cu pescarii bărboși care îți ofereau peștele pe mai nimic doar pentru că erai cucon, domn de la București, și acolo nu aveai, oricum, de unde să iei pește în acele vremuri, cu casele din paiantă, numită  ceamur, adică lut amestecat cu paie și apă, sau din chirpici, același ceamur pus în forme dreptunghiulare de scândură, uscat la soare sau în cuptoare specifice, din care locuitorii făceau cărămizi cu care construiau casele acoperite cu stuf legat în maldăr, adică snop de stuf, văruite și având caturile vopsite în ulei verde sau albastru, cu samalâcul, denumire de origine turcească, probabil, acea încăpere-anexă adeseori mare cât un apartament, în care se țineau paie, fân sau uruială, adică amestecul de porumb cu orz și cu alte cereale, pentru vite, încăpere făcută și ea, firește, tot din ceamur, această arhaică Mahmudie patriarhală avea să mă urmărească o lungă perioadă a vieții mele.

Cum spuneam, bunica se trăgea dintr-un țăran foarte harnic și bogat,  pe care comuniștii aveau să-l scoată chiabur, pentru a-i lua pământul și averea. El refuza să tocmească oameni la câmp, folosindu-și doar copii și nepoții. Odată decedată mama bunicii, tatăl ei avea să se recăsătorească cu Aximia, cu care a avut doi băieți, cea de-a doua soție aducându-și în casa străbunicului copii, respectiv două fete și un băiat din prima căsătorie.

Relația nu prea fericită cu Aximia, mama vitregă, a făcut-o pe bunica mea să se căsătorească prematur, la aceasta având un rol important și afinitățile pe care le găsise în Genicu, și el orfan. Acesta nu i-a oferit o viață de huzur, cum poate i-ar fi oferit altul, dar a fost, la rândul lui, foarte muncitor. Iertarea străbunicului pentru toată tărășenia avea să vină ceva mai târziu, motiv pentru care cei doi au trăit o vreme ca iubiți. De abia după iertare, venită la câteva săptămâni, „după ce au trimis pe cineva”, bunicii mei s-au putut căsători legitim, la biserică. Acestea erau obiceiurile locului, dar nu i-au împiedicat pe bunicii mei să se iubească întreaga viață. Cei doi bărbați, însă, și-au păstrat ușoare resentimente pentru totdeauna, amândoi asumându-și-o pe bunica, unul ca tată, celălalt ca soț, și nici unul neconsiderându-l pe celălalt demn de sine. Cu toate acestea, bunicul i-a păstrat un viu respect moșului Velea, care venea și îi striga peste gard „Genică, lasă și tu copii ăia la vie!”  și el îi lăsa, cu toate că aceștia, altfel, nu beneficiau și nu aveau să beneficieze vreodată de averea bunicului lor.

Bunica nu a făcut carte, deși în sat se făceau șapte clase, iar mama își amintește că frații ei citeau. Însă cunoștea sigur Evanghelile și parte din Vechiul Testament, deoarece nu a lipsit de la nici o slujbă din biserică.

Obiceiurile locurilor, preluate și de cei avuți, cereau ca femeile să rămână la cratiță și să crească copii. Cutuma era susținută de familiile numeroase ale locului, ai căror copii mai mititei erau crescuți de cei mai mari, țața (sora) și nenea sau nea (fratele mai mare), cât timp bătrânii (părinții) erau la câmp. Femeile munceau cot la cot cu bărbații, ca și în alte zone ale țării, singurele care făceau excepție fiind lipovencile, care se ocupau doar de copii și de curte și se întâlneau adesea la ceinăria satului, ulterior desfințată, să deguste ceai negru.

Moda ceaiului era după obiceiul rusesc, iar ceainăria era o încăpere largă, cu bănci de lemn și măsuțe, pe care erau așezate servicii frumoase de porțelan, constând din ceainic și farfurioare cu cănițe. Moftul vremii cerea bucățele de zahăr tăiate în patru, cu un clește special, și servite alături de ceaiul rusesc. Ceaiul era fiert în cazane mari, de aramă, de unde se lua câte un ibric de fiertură și se turna în cești. Deținătorul ceainăriei era un cumnat al bunicului și acesta se ducea deseori acolo, pentru a degusta un ceai fierbinte. Apoi cumnatul a murit, lăsând în urmă o văduvă cu doi copii mici, ca, la scurt timp, să dispară și ceainăria, ca și alte ceainării din Dobrogea, iar bărbații satului să se mute în cârciumă, probabil cea a lui moș Avram, evreul. În cârciumă intrau după munca câmpului, ca să fie văzuți, ca și în ceainărie, și ca să afle ce s-a mai întâmplat.

Majoritatea își făceau vinul acasă, unde scoteau din butoi o oală de lut plină, care se consuma mai ales cu fii mai mari sau cu oaspeții. Străbunicul, moș Velea, avea cramă, adică o pivniță lungă în care ținea butoiaiele numerotate pe ani. Vinul începea la vie, unde strugurii erau culeși atent, pe sortimente: alb, roze, negru, anason, apoi adunați într-un recipient mare, de lemn, în care, după ce se spălau pe picioare, țăranii intrau și jucau ciorchinii până ce aceștia se storceau de tot. Apoi, mustul era transportat cu căruțele acasă, pus în butoaie din lemn de salcâm și lăsat să se transforme în băutura tare, uneori groasă ca uleiul, alteori parfumată ca anasonul.

Bunica făcea treabă și în casă: scărmăna lâna, o torcea pe fus, o punea pe vârtelniță, acea ustensilă casnică sub formă de patru bețe susținute de o platformă de care erau înfășurate ițele (firele), pentru țesut la război. Războiul era făcut din țevi obținute din stuf mai gros, golit de miez și pus în suveică, în ustensila care conținea țeava și cu care se lucra la război. Pe suveică se depănau firele pentru război, învârtite inițial pe vârtelniță. Lâna trasă în fire o țesea la război, o transforma în cuverturi sau în preșuri, dar țesea și borangic, din mătasea extrasă de la viermii crescuți în casă, pe masă, sau din bobine mici, cu fir autentic de mătase vegetală, care se găsea în comerț. Dar asta nu era tot. Bunica mai croșeta și dantelă, colțuri, adică dantelă croșetată din ață de bumbac și cusută ulterior în colțul pernelor, pentru așternuturi.

Îmi amintesc cu drag odaia de oaspeți, nu foarte mare, unde mirosea a curat, cu mușcatele la geam, cu așternuturile albe ca zapada și apretate, cu carpetele de pe pereți încărcate cu motive florale și mitologice, brodate, tot de bunica, în diferite culori, cu lada de zestre în care ținea toate lucrurile curate, cu icoana veche sub care lumina, în permanență, candela cu ulei.

Când se murdăreau, așternuturile erau spălate în curte, în albie, dar preșurile erau duse la Dunăre, înmuiate în apa fluviului, unse cu săpun de casă sau cu sodă și bătute cu maiul, o scândură de lemn, mai groasă la un capăt și mai îngustă la celălalt, cu care mahmudiencele băteau preșurile până își recăpătau culoarea inițială.

Silueta blândă a bunicii, mică de statură, dar robustă, cu bățul de lemn în care se sprijinea, ornată cu lumina ochilor și cu acea modestie, împletită cu demnitate, din care reieșea înțelepciunea omului trecut prin două războaie, prin foametea din ‘44, prin cei doi copii îngropați prematur, acea împăcare cu un destin de care aveam să aflu ulterior, mi-a rămas în imaginație pentru totdeauna. Și acum o văd acolo, înfiptă undeva, pe prispa din fața bucătăriei de vară, ca o regină egipteană în fața propriului sanctuar.

Cum vă spuneam, mergea frecvent la biserică, preotul fiind atunci omul cel mai respectat din sat. Mahmudienii ascultau slujbele cu atenție și smerenie, atât bărbații cât și femeile și  copii, cele mai importante fiind, desigur, cele ținute de sărbători. Acestea începeau cu Boboteaza, una dintre cele mai dragi sărbători, când se ținea o mare slujbă la biserică, după care toți credincioșii coborau la Dunăre, acoperită cu un strat de gheață de vreo 20-30 de centimetri, în frunte cu preotul, tăiau cu topoarele sau cu fierăstraiele ochiuri, sau copci, în care, ulterior, popa arunca crucea. Unii tineri, îmbrăcați în șort, cu cojoace pe umeri și descheiați la bocanci, se furișau în apropiere, prin curțile celor de pe mal, și, când preotul arunca crucea în unul dintre ochiuri, se dezbrăcau de încălțăminte și de cojoc și săreau în Dunăre după ea. Cel care o prindea se îmbrăca la loc, se ducea cu ea la preot, care-l mai uda și el cu agheazmă, binecuvântându-l, și o așeza apoi pe o tavă frumos împodobită, cu care pornea să bată toate gospodăriile din sat, unde era primit și omenit cu de-ale gurii și cu bani.

A doua zi era ziua de Sfântul Ion, când toți Ionii din sat își serbau onomastica, și-și cinsteau consătenii cu câte o plimbare în sania trasă de cai.

În primăvară, se serba Mărțișorul. Mahmudiencele își puneau la gât sau își legau de mână câte un bănuț, unele din aur sau din argint, legat cu o ață albă și una roșie. După câteva zile îl scoteau și îl ascundeau sub o piatră tainică. După alte câteva zile, fiecare se ducea să vadă ce găsește sub piatră, ceea ce găseau având semnificația simbolică a bogăției. Desigur, nu găseau decât diverse gâze, dar, spre exemplu, găsirea unei specii de gândăcei, intitulați caii-popii, niște gândaci roșii cu mici buline negre, foarte populari în Mahmudia, aducea speranța că vor avea noroc la animale, adică mai multe animale, desigur.

După Mărțișor se serbau Floriile, cu slujbă la biserică și onomastica celor cu nume de floare. Dat fiind faptul că în preajma Floriilor se bătea scrumbia, aceasta se consuma cel mai frecvent. Se gătea fie la proțap, adică înfiptă în vârful unui  băț ascuțit și prăjită directă la flacără, fie marinată, așa cum doar dobrogenii știu să o facă. Se curăța scrumbia de solzi, se tăia pe burtă și se scoteau mațele, se umplea burta cu sare și se așeza în borcane sau în putini. După câteva zile se scotea, se punea pe ea oțet, foi de dafin și piper boabe și se consuma. Scrumbia marinată sau afumată era un aliment de bază pe tot timpul iernii.

De Paști țineau șapte săptămâni de post, respectate foarte strict, mai ales de femei, iar în noaptea de Înviere se mergea cu coșul plin de merinde la biserică. De-o parte și de alta a curții erau așezate coșurile, cu toate bunătățurile pe care le aveau gospodarii în casă. Ouă, scrumbie prăjită, friptură de porc și de miel, cârnați, brânză, erau toate așezate pe peșchile țesute la război și reprezentau tot ce aveau mai bun în casă și pregătit pentru Paști. Peșchile erau niște ștergare lungi, ce atârnau până la dușumea, făcute din bumbac sau din borangic, la capete cu dungi roșii sau albastre, pe care le așezau de Bobotează și pe tava cu crucea recuperată din apă. După slujba din biserică, la care enoriașii participau bucuroși, preotul ieșea în curte, slujea și stropea cu agheazmă coșurile, spunând fiecărui gospodar „Hristos a înviat!”. Odată coșurile sfințite, țăranii le luau și se îndreptau spre casă, puneau mese mari în fiecare curte, și, înainte ca familia să se așeze la masă, împărțeau la morți. Apoi se duceau în vizită la bunici, la nași, la socri, la toate rudele din localitate.

Tot aici, vara, exista obiceiul paparudelor. Adolescentele coseau ștevia pe care o găseau în curte, ștevie care nu se gătește în acea zonă, până își făceau un fel de rochii. După ce își împodobeau și părul cu două, trei frunze se duceau pe la gospodari cântând „Paparudă rudă, vino de mă udă!”. Drept mulțumire gospodarii le stropeau pe picioare cu apă, întru îndeplinirea ritualului, și cei mai însetați le făceau o baie bună, turnând câte-o găleată plină pe ele. Desigur ajungeau toate înapoi, acasă, ciuciulete.

Tot ciuciulete a ajuns și mama, după ce a asistat la câteva slujbe de pornire a ploii în plină secetă, știindu-se că Dobrogea este un teritoriu mai secetos decât Bărăganul. Într-o astfel de conjunctură, tot satul se aduna la biserică, se umpleau butoaie cu apă, după care toți mergeau, împreună cu preotul, pe câmp. Se țineau slujbe cu rugăciuni speciale, la care se ruga întreaga comunitate. Deseori, ruga le era ascultată și binecuvântată de un nor năstrușnic care îi fugărea spre case.

De Crăciun, pe vremea mamei, mahmudienii nu împodobeau bradul. În schimb se colindau unii pe ceilalți, toată noaptea Ajunului. Colinda o începeau copiii, pe înserat, fiind răsplătiți cu colăcei, niște colaci mai mici, din aluat de pâine sau de cozonac, din cocă dospită, special pentru Ajun, cu mere, cu nuci și cu dulciuri. Ei vesteau Nașterea Domnului. Urmau colindătorii adulți și apoi chiar oamenii în etate, care erau tratați cu vin,  cu colaci, cu cârnați, cu caltaboș, cu slănină și cu ce mai preparau gospodinele la pomana porcului. Toate le înșirau pe câte un băț cu care umblau, mândri nevoie mare, pe umăr. Colindătorii erau îmbrăcați cu cele mai bune haine, țesute în casă, și anume: ciorapi împletiți de gospodine,  pantaloni din stofă de lână țesută în casă, haine de lână sau de blană de oaie și opinci sau gumari, acei șoșoni din latex de culoare neagră cu care se încălțau dobrogenii. Se cânta Nașterea Domnului și alte colinde specifice, pe care mama, din nefericire, nu le mai cunoaște. Totuși, de unul își amintește, și anume Steaua, colind destinat exclusiv bărbaților, care duceau o stea făcută din lemn sau din carton, din ce avea fiecare, pe care lipeau, în mijloc, chipul Maicii Domnului, și o împodobeau cu poleială, cu hârtie argintie sau colorată, și de care atârnau panglici colorate. A doua zi toată lumea mergea la biserică.

De Anul Nou se sărbătorea foarte mult Sfântul Vasile, de către cei cu acest nume. Aceștia înhămau caii la sănii și îi împodobeau cu clopoței și cu beteală, niște fâșii subțiri de poleială din care se făcea flori ce se puneau într-o parte în părul miresei, sau panglici divers colorate cu care se împodobeau caii. Apoi străbăteau tot satul. Se ținea Plugușorul, atât de adulți cât și de copii, Capra, Sorcova și Semănatul. Semănatul era un obicei specific, ce consta în primirea colindătorilor, care scoteau din buzunar grâu și porumb amestecat, îl semănau imaginar, zicănd: „Să crească grâiele, mălaiele și păpușoaiele. La anul și la mulți ani!”

Existau și povești cu stafii, care, spuneau unii, se agățau noaptea de câte o căruță plecată spre Tulcea și refuzau să mai coboare din ea. Bineînțeles era vorba de fapt despre oameni răi, răufăcători, bandiți.

Mama s-a născut în seara de Ajun, când bunica pregătea colăceii, lucru pe care l-a considerat, toată viața, cel mai mare noroc al său, fără să fi auzit vreodată de ursitoare. Ceea ce avea, însă, să-i marcheze personalitatea a fost modul cum a numit-o bunicul. Fiind primul copil al soților Stoica și, probabil, cel mai așteptat de Genicu, acesta avea să o intituleze fata mea cu mâinile de aur. Și mâinile mamei fac minuni și astăzi, mai ales în grădina din spatele blocului, unde a sădit trandafiri altoiți, o tufă de iasomie, zambile, narcise, ghiocei, lalele, năsturei, crini albi și roșii și trei lilieci, unul alb, altul ciclam iar al treilea ciclam deschis.

Revenind la Mahmudia și la familia mea, un alt pas important am să-l fac în Deltă. Nu am ajuns încă acolo, deși deseori mi-am propus, dar o istorioară a neamului meu dobrogean mă îndreptățește să vă spun o poveste. Delta a avut nu numai pescarii și ciobanii ei, cum era și tata bunicului, ci și haiducii săi. Dacă la Babadag, lângă Tulcea, se afla Radul Mamei, căruia poporul i-a păstrat o frumoasă amintire într-o baladă cunoscută, în Deltă au fost doi haiduci: Cocoș și Terente. Ultimul, se pare, a luat calea codrilor și a dat de furcă mult autorităților de atunci datorită pierderii, într-un timp foarte scurt, a soției și a copiilor săi. Umbla însoțit de încă un bărbat și o „muiere”, probabil concubina unuia dintre ei, și ziua se ascundeau în bălțile Deltei, ca noaptea să dea iama în cei înstăriți. Dar, înainte de aceasta, nu de puține ori s-au oprit la stâna străbunicului meu, unde, înarmați și pe un ton autoritar, cereau de mâncare. După ce îi omenea, probabil cu „înghite și taci!”, un fel de bulz dobrogean făcut în tigaie, cu mămăligă, brânză și ouă, neavând de ales, străbunicul îi lăsa să se ducă în drumul lor. Fiind copil, mama a auzit-o pe bunica spunând uneori: „Apăi, iar a dat alde Terente o spargere la cutăriță.” Și toate acestea se întâmplaseră, firește, după o masă copioasă la moș Stoica, ciobanul Deltei.

O altă întâmplare aproape haiducească, dar într-un registru profund uman, este legată de al doilea  război mondial. Unul dintre frații bunicii, Ristu, avea să fie prins în război de ruși și deportat în Siberia, într-un lagăr de concentrare, timp de cinci ani. La întoarcerea în sat, drama lui a impresionat până la lacrimi, „plângeau toți ca la înmormântare”, își amintește mama, care mi-a povestit și tărășenia legată de acest moment al povestirii. Unchiul Ristu a povestit familiei despre ororile lagărului de la ruși, unde deținuții duceau o adevărată luptă de gladiatori pentru un fir de iarbă sau un pui de broască ce se încumeta să treacă gardul de sârmă. Trecut prin experiența cumplită a foametei, acest unchi al mamei avea să-l scoale pe furiș pe nea Genicu într-un miez de noapte. Acesta, speriat, și-a descoperit cumnatul alături de un cal, întinzându-i un sac de grâu, lucru rar pe vremea aceea. La protestele bunicului: „Ristule, ce zice tataia dacă află?” acesta avea să-l oprească cu un gest ferm spunându-i: „Atât Genică, atât!” Apoi s-a aruncat pe cal și a dispărut ca o fantomă în noapte, lăsându-l pe bunicul năuc, ca și pe mama, de altfel. Fiind mai măricică, ea se sculase din somn și căsca ochii, ca orice copil. Nea Ristu avea să mai repete figura, așteptând să se lase seara, scotocind prin agoniseala destul de mare a tatălui și furișindu-se apoi, cu grija de a nu fi prins de acesta, sau de fratele ce stătea alături, până la poarta bunicului meu. Ai mei nu erau chiar așa săraci, dar moș Ristu a realizat că, la o familie cu atâtea guri, este nevoie de ajutor care nici nu se cerea, dar nici nu era oferit. Desigur, acesta a fost un secret pe care cei doi cumnați l-au dus cu ei, într-o lume mai bună.

Despre ororile războiului, mama avea să-mi povestească multe. Despre țărani culcându-se în păpușoi sau în lanul de grâu, în timp ce erau mitraliați din avioanele rusești care zburau jos, totul spre amuzamentul soldaților bolșevici, despre munca bunicii la câmp, împreună cu copiii și cu țața Mița, prietena pe viață a bunicii, o femeie robustă, modestă și jovială, a cărei nepoată mă gratula ironic în copilărie cu: „Voi ăștia, alde cuconii de la București!”, prietenă cu care bunica ara câmpul cu plugul singur, fără vite sau cai, cu mâinile goale și bătătorite, despre marea foamete din ‘44, despre politețea nemților care își scoteau chipiul în fața țărăncilor desculțe, despre cuptoare mari de pâine în care femeile își ascundeau fetele din calea soldaților ruși care cereau, cu Kalașnikovul la brâu: „Vodka, vodka!”, despre tineri, aproape adolescenți, gata să te omoare pentru această vodkă, despre prizonierii nemți târâți prin praful Dobrogei, însetați, cărora locuitorii le trimiteau câte un copil să le aducă o cană de metal cu apă și despre multe alte grozăvii.

Fluviul Dunării avea să privească tăcut istoria Mahmudiei și a Europei estice, în aceste momente de teroare și instabilitate. Odată instaurată pacea avea să privească, la fel de tăcut ca o Pasăre Măiastră supărată, care refuză să mai cânte, marea colectivizare și neajunsurile zilnice. În perioada copilăriei mele, tăranii mahmudieni cumpărau numai pâine neagră de secară. Munceau la câmp și erau prost renumerați de colectiv. Bunica mea avea o pensie de 225 lei, în condițile în care ai mei aveau deja în jur de 2000. Nu a mai apucat revoluția, murind chiar în acel an.

Moșii mei nu au făcut politică. Țărani simpli, și-au văzut de rosturile lor și de ce le-a hărăzit soarta. Și au avut de ce. Unchiul Mitică, țăranul jovial, de o bunătate dusă până la inocență, cu gumari în picioare și pantaloni de lucru suflecați, așezat pe prispa casei, care mă urmărea, complice, cum mă chinuiam să scot ouălele din cotețul găinilor, după care îmi spunea râzând cu gura până la urechi: „Tu-ți maionul tău de fată, vezi că iei păduchi!”, ceea ce, slavă Domnului, nu am reușit, avea să fie găsit, într-o dimineață senină, mort în cămeruța sa, chiar de către bunica. Avea doar 37 de ani.

Dar să revenim la lucruri mai plăcute. Fluviul de argint, cu sclipiri de diamant, avea să-mi fie călăuză în multe veri ale copilăriei mele. Vara la Mahmudia îmi oferea un larg evantai de minunății gustative, din care nu lipseau fructe gustoase, roșii și ardei capia culeși de mine pentru micul dejun, borș de pește, plachie și un fel de pastramă de crap, făcută prin curățarea peștelui, despicarea sa cu grijă în două și întinderea la soare și la vântul plăcut al Dunării, sărarea lui în final, pastrama fiind consumată apoi ca atare sau cu cartofi fierți în coajă și mujdei de usturoi, pește prăjit pe cuptorul de vară, un cuptor de paiantă lung de un metru, lat și înalt de jumătate, cu cotlonul orientat spre bucătărioară, porumb copt în jarul ce întețea plitele de deasupra, moale și dulce, răcit în vreo cârpă de bumbac țesută la război, de un gust aparte, poale-n brâu, acele plăcinte dobrogene făcute din făină, apă și drojdie care erau frământate și umplute cu un amestec de brânză și ouă bătute, coapte în vatră, plăcinte  care în București poartă adesea denumirea de plăcinte dobrogene. Bunica ne făcea și adevărata plăcintă dobrogeană, din foi de aluat fine și translucide, prin care, în bătaia soarelui, vedeam mâinile bătătorite ale bătrânei, foi pe care sfărâma brânză amestecată cu ou și zahăr și le ungea cu ulei, ca apoi să așeze altă foaie, și tot așa, până făcea plăcinta pe care o băga în cuptorul de pâine de la capătul patului. Îmi amintesc de asemenea de scovergile și de gogoșile cu gem ale bunicii… Și mai făcea bunica un fel de lipie peste care punea ou amestecat cu chișleac (lapte bătut) și le băga în vatră. Dar cea care avea să mă marcheze definitiv a fost o saramură de biban pe care bunica ne-a gătit-o într-o dimineață, înainte să ne îmbarcăm pe vapor. Peștele prăjit pe jăratec, apa fiartă cu sare pe plita cuptorului din curte, foile de dafin, ardeiul iute și piperul avea să-i dea un gust inconfundabil. Nici una dintre saramurile pe care le-am mâncat ulterior nu aveau să o egaleze pe cea mâncată în acea dimineață.

Când am cunoscut eu bătrâna curte, bunica nu mai avea decât găini. Cândva avusese doi cai, vaci, oi, de la care mai rămăsese doar damul, un grajd de animale construit din cârpici sau din ceamur. Din laptele lor făcea brânză, cea de oi fiind uscată la soare, sfărâmată și băgată în chiup, o amforă de lut înaltă de aproximativ un metru, cu fundul plat, în care se țineau provizii sau mâncare, îndesată bine, să nu prindă aer, apoi legată la gură cu tifon și sigilată cu lut galben, specific zonei. Tot în chiupuri sau putini făcea lapte prins, punând în fiecare zi câte un strat de lapte, o zi crud, o zi fiert, până se umplea vasul, acoperit, respectiv sigilat, cu lut așișderea. Acestea se serveau iarna, alături de mămăligă. În podul casei bunicii erau, pentru perioada friguroasă când bătea crivățul dobrogean, pepeni ascunși în grâu și ciochini de struguri tăiați special cu frunze și corzi și atârnați pe sfori. Vara, pepenii și strugurii se mâncau cu pâine caldă făcută în vatra din mica bucătărioară. Aveau, de asemenea, murături din tot ce se afla în grădină, puse într-un butoi mare, și făceau, bineînțeles, diferite dulcețuri și gemuri. Când eram eu, bunica avea un trandafir mare de dulceață din care mătușa Vasilina făcea o dulceață parfumată, legată ca un șerbet, cum face și mama, de altfel.

Iarna în Mahmudia era uscată, cu crivăț tăios, cu drumuri impracticabile și fluviu înghețat, numai bun de dat la copcă. Dinspre el venea, uneori, un oarecare vuiet, și oamenii murmurau în barbă: „Iar cere Dunărea suflete!”  Marele fluviu, ca și Marea Neagră, are vârtejuri de apă pe care localnicii le numesc ochiuri și spun că sunt foarte primejdioase. De asemenea, în Mahmudia există o mică baltă, mărginită cu stuf, despre care se spune că nu are fund, o baltă căruia nu i s-a găsit fundul, și în care era să alunec , numai vigilența vărului meu mai mare salvându-mă. Revenind la iernile din Mahmudia, am știință și de iarna geroasă și plină de omăt în care bunicul a trebuit să sape tunel până la  samalâc și apoi la dam. De asemenea, mama îmi povestea adesea de drumul făcut într-o iarnă de bunica cu tatăl său la Tulcea, călătorie în care au trebuit să se adăpostească de o haită de lupi ce le-a tăiat calea.

Dar o adevărată amintire cu lupi o are mama de la vârsta adolescenței, când, plecată la bostan, să sape pepeni cu o rudă și niște veri, undeva printre bălțile din jurul comunei, au găsit prin stufăriș niște pui de cățel abia născuți. Foarte încântați, i-au luat și i-au dus să-i arate unchiului, spre groaza acestuia, care le-a spus, înhămănd caii în același timp: „Luați-i și duceți-i înapoi de unde i-ați luat, căci dacă vine lupoaica ne mănâncă cu tot cu cai!” Drăguții „puppies”, erau de fapt, pui de lup și nu trebuie să vă mai spun goana cu care au alergat spre sat, dând bice strașnice cailor și întorcând mereu capul să vadă, dacă nu sunt urmăriți de sălbatica mamă și însoțitorii ei.

Povești erau și cu șerpi imenși care fugăreau oamenii. Dacă șarpele de casă din leagănul unuia dintre frații mamei a fost repede dat uitării, nefiind periculos, nu la fel s-a întâmplat și cu cel al ciobanului de la vie. Ciobanul fusese întocmit de moș Velea pentru a-i paște oile. Era un tânăr flăcăiandru. Luat cu treaba la vie, străbunicul a auzit, la un moment dat, niște țipete îngrozite. Împreună cu alți țărani, aflați pe acolo, au alergat spre locul de unde venea înfiorătorul zgomot. Aveau să găsească ciobanul încolăcit de un ditamai șarpele, care risca să-l sufoce. Moș Velea a fugit și a luat pușca, dar, datorită faptului că reptila se înfășurase pe tânăr, nu a putut trage. Ciobanul a murit la scurt timp după ce inima i-a explodat de groază.

Mai norocoasă a fost mama și unchiul Nichita care, duși cu treburi la câmp, au auzit un sâsâit puternic. Uitându-se de unde vine, aveau să constate, îngroziți, că erau urmăriți de un șarpe foarte lung și foarte gros. Având prezență de spirit, unchiul și-a invitat sora să fugă spre soare, știind că șerpii stau prost cu vederea și lumina acestuia îi poate orbi. Fugăreala a durat ceva timp, pentru că șarpele nu s-a lăsat intimidat de bolovanii ce se prăvăleau din mâna unchiului spre el. Într-un final, unchiul a reușit să-l decapiteze, cu o lovitură bine țintită, dar cei doi nu și-au revenit ușor din teribila groază. Trupul fără cap al șarpelui s-a zbătut mult după aceea, probabil până la asfințitul soarelui.

Amintiri deosebite o leagă pe mama și pe unii frați de caii bunicului. În Dobrogea fetele nu călăreau, bunicul, însă, o trimitea cu caii la Dunăre să aducă apă în niște butoaie mari. Pe atunci nu existau cișmele în sat și oamenii se alimentau cu apă din fluviu, care era curat și nepoluat. Drumul până acolo era plăcut, cei doi cai plimbându-și însoțitorii la pas și cuminți. Odată ajunși, caii pășteau și așteptau pașnici umplerea butoaielor cu ajutorul găleților. Dar, odată butoiele umplute, începea desmățul. Bunicul avea doi cai. Unul, maro, mai în vârstă și mai cuminte. Celălalt însă, zis Costică, era un diavol zburător. Armăsar negru, tânăr, falnic, odată somat să plece, o lua la goană, vărsând jumătate din apă, gata-gata să-și dea jos tinerii stăpâni din căruță. Strădaniile acestora să-l oprească îl întărâtau și mai tare, și nu se mai oprea decât în poartă la moș Genicu. Bunicul, de meserie hămurar, auzind țipetele disperate ale fiilor, ieșea repede din casă și tuna: „Costică!” Efectul era  întotdeauna același. Costică se speria el acum, și pornea, cu tot harnașamentul atașat de căruță, în aceiași viteză, înapoi de unde venise. Cu timpul, mama și unchii se învățaseră să sară din căruță, pentru a nu face drumul de două ori. Mustrarea autentică a lui moș Genicu: „Măi, voi sunteți proști? Ăsta vede că vă e frică de el, de aia face așa!” nu i-a vindecat prea repede de teamă pe tineriii stăpâni. Totuși, drumul îl mai făceau odată, nu de alta, dar butoaiele trebuiau umplute și Costică adus înapoi.

Costică, ca și Murgul, aveau să-l urmeze pe bunicul în cel de-al doilea război mondial, dar, spre deosebire de acesta, nu aveau să se mai întoarcă niciodată în Mahmudia. Poate a fost un erou cabalin al neamului nostru, sau poate a fost mai multă nevoie de el în altă parte.

În Mahmudia acelor vremuri nu trăiau doar români, ci și tătari, turci, ruși, lipoveni, bulgari și evrei. Lângă școala din șentru, (centrul satului) se afla geamia, și vocea muezinului răsuna de cinci ori pe zi peste casele tulcene, ca și în Ada-Kaleh. Turcii, cu șalvarii fluturând, cu fesuri roșii și negre, din care atârnau ciucurii, cu papucii brodați specific, cu motive și paiete, alergau în grabă, alături de femeile lor, îmbrăcate cu aceiași șalvari și papuci, dar cu capul acoperit de un văl lung ce le acoperea întreaga față și pe care îl mai purtau doar când erau mirese, să-și spele picioarele de praful dobrogean și să se închine Dumnezeului lor.

Musulmanii aveau și un cimitir propriu, la marginea satului, unde își înhumau morții înfășurați în pânză, spre groaza tinerelor creștine. Turcii, rămași aici de pe vremea Imperiului Otoman, nu se amestecau cu creștinii, ci trăiau împreună cu tătarii la marginea satului. Nu erau bogați, ca cei din Ada- Kaleh, și, spre deosebire de vestita insulă bănățeană, acum dispărută, românii de aici, mai numeroși, nu participau la bairamuri, cele mai mari sărbători religioase musulmane, ținute la sfârșitul Ramadamului, a noua lună în calendaru islamic, dedicată în întregime postului.

Toată vara turcii se plimbau pe ulițele satului cu cărucioarele de înghețată de vanilie, de fistic sau de cacao, pe care o vindeau și contra unui ou, dat de părinții mahmudieni odraslelor, pentru a-și satisface poftele. De asemenea, de la ei copiii cumpărau alviță (halviță) și bragă, delicioasa băutură dulce-amăruie din tărâțe.

Geamia lor avea să fie dărâmată, reconstruită, apoi, odată cu împuținarea turcilor, ruinată și azi dispărută.

Mai mulți ca turcii erau lipovenii, majoritatea pescari și barcaragii. Aceștia aveau mai multe tipuri de scule de pescuit, pe care le lansau sau le întindeau din lotcile lungi și negre, recuperându-le, după câteva ore, mai mult sau mai puțin pline. Pentru peștii mari foloseau năvoadele împletite de ei și o sfoară de care erau prinse cârlige mari și plute. Pentru peștele mic aveau vintirele, un cadru din lemn cu o plasă conică cusută de el. Primăvara, la scrumbie, foloseau setcile, plase făcute din bumbac răsucit cu ochiuri mari și plute pe marginea superioară, de dimensiunea unei camere, pe care  o aruncau de-a latul Dunării, în amonte, coborând apoi la vale, purtați de curentul puternic,  câțiva kilometri buni, până la locul în care erau așteptați de un cuter care le remorca lotcile înapoi, la locul inițial. Lipovenii pescuiau peste tot, în fluviu și pe canalele din apropierea comunei, pe care, bineînțeles, o aprovizionau cu pește, principala hrană. Pești mici și mari, de toate soiurile, știucă, plătică, biban, șalău, somn sau scrumbie, erau aduși în bărcile lungi de cinci metri, dacă îmi amintesc eu bine, făcute din scândură și date cu smoală, ca să nu intre apa în ele.

Robuști, roșcovani, cu părul decolorat de soare și pielea aspră și uscată de vântul bălților, cu ochii de un albastru aparte, ca însăși culoarea Dunării, sau verzi, ca mătasea broaștei sau lintița ce plutea pe apă, rușii lipoveni erau mari băutori de rachiu de fructe, fiert în cazane mari de aramă, cum avea și tatăl bunicii.

Femeile lor se ocupau de creșterea copiilor și de gospodărie, găteau pește, săpau zarzavatul sau dădeau uruială la porci și la păsări, și se purtau cu fuste lungi, largi, crețe, divers colorate, cu cozi groase și lungi ce le atârnau pe spate, printre panglicile viu colorate ale chiștelor, un veșmânt pentru cap, specific lipovenesc, din material matlasat divers colorat, împodobit cu mărgele și paiete, de care se prindeau panglici lungi, colorate, prinse sub formă de floare, care atârnau pe spatele femeilor lipovence măritate.

Româncele purtau însă eșmăcele, un batic triunghiular, de culoare albă, tivit cu dantelă pe margini, pe care femeile căsătorite îl strângeau deasupra capului, broboade, un batic dreptunghiular din cașmir, împădurit în două, diagonal, cu care își strângeau părul femeile în etate, sau tulpane, un batic din muselină în trei colțuri.

În sat erau și trei evrei, bineînțeles negustori. Cel mai bătrân era moș David, de la care mama cumpăra câte un creion pentru școală, contra aceluiași legendar ou, sau chiar pe datorie, când găinile bunicii erau mai leneșe și bunicul nu primise încă simbria de la moară.

Pe atunci, Mahmudia nu era electrificată și mama a fost nevoită să învețe mai ales la opaiț, sau la lampa cu gaz, pe care-l cumpăra de la același moș David. Gazul îl mai folosea bunica la frecțiile pe care pe aplica copiilor, cum mai folosea și fruntea,  prima mână de rachiu cu o tărie de 90 % grade, care era folosită și la frecții.

Evreul deținea un magazin universal în care găseai de la ouă la stofe, de la coloniale la chimicale, adică: ouă, bomboane, zahăr cubic, zahăr candel, arpacaș, orez, fideea, săpun de casă, sodă de rufe și alte lucruri pe care bunicul i le aducea când se ducea cu treburi la Tulcea.

Un alt evreu, nea Nuhăr, avea un magazin de stofe, și mai era și moș Avram, cu magazinul său de spirtoase, cu rafturile pline de rachiuri de diferite fructe, vodkă și țuică, pentru crâșma în care bărbații întorși de la câmp, mândri nevoie mare, ca toți dobrogenii, se sfătuiau.

În Mahmudia acelor vremuri se țineau în zilele de duminică baluri, care înlocuiseră, treptat, bătrânele hore dobrogene. Tinerele fete, încălțate în pantofi sau târlici, niște cipici specifici de stofă, frumos brodați în diferite motive cu ață de lână colorată și întăriți la talpă cu piele, cusuți special pentru aceste petreceri, aveau ocazia, sub atenta supravechere a comunității, să-și găsească alesul. Un asfel de bal, a fost motivul singurei dispute între moș Genicu și mama mea. La vârsta când inima înmugurește, mama îndrăgise un flăcău din Murighiol, care, alături de alți săteni, urma să vină și el la bal. Tânărul Ivan, înalt, frumos, o îndrăgise și el pe mama, și aceasta insista acum pe lângă bunicul să o lase la bal. Mama avea atunci vreo douăzeci de ani. Bunicul însă, bănuind despre ce era vorba, refuză îndârjit, apoi plecă să bea un țoi de rachiu la cârciumă. Mama, cu complicitatea bunicii și-a unor veri ce aveau  să o însoțească, avea să plece, totuși, la întâlnirea pe care i-o dicta inima. În timp ce dansa cu vajnicul rus, roșind, moș Genică, care făcuse în așa fel încât pașii să-l poarte într-acolo, o privea din pragul ușii. Văzându-l, într-un târziu, mama a fugit, plângând, direct acasă, unde a avut loc divergența. Cu toate protestele mamei, că nu se afla singură la bal, bunicul avea să o muștruluiască aspru, cu inima parcă împietrită de cutumele ținutului.

O altă întâmplare asemănătoare avea să o pățească mama după căsătoria cu  tata. După un curs de specializare la București, mama a ajuns bibliotecară la Tușnad, de unde trimitea regulat bani acasă, pentru frații mai mici. Acolo avea să-l cunoască pe Niculae Nan, cunoscut ulterior mahmudienilor ca „Nea Nanu care repară televizoare”. Tânăr, brunet cu părul ondulat, jovial, sociabil și „rânjit”, cum îi spunea mama, pentru că își arăta dantura într-un zâmbet larg, pe care-l schimonosea în joacă, Niculae era electrician la teatrul Giulești, cu care trecea în turneu prin Tușnad. Tânărul bucureștean, cu ochii calzi și jucăuși, avea să o îmblânzească pe aspra dobrogeană, „care-l privea numai cu coada ochiului”, după cum mărturisește ea, și, la nici o lună, să o ducă la starea civilă și apoi în București.

Desigur, mama a simțit nevoia să-și prezinte alesul inimii și părinților săi. Tata a intrat pe poarta socrilor cu un zâmbet larg, strigând din toată inima „Săru- mâna tăticule! Săru-mâna mămicule!”. Dar elanul său s-a lovit de privirea aspră, pe sub spâncene, a bunicului, care mormăia în mijlocul curții „Bine, bine. Actele!” Tata, însă, care era pregătit, probabil de mama, a scos repede certificatul, pe care, socrul l-a studiat cu atenție, după care a urmat distracția. Țața Floarea a adus mâncarea, moș Genicu a scos vinul din butoaie și nu s-a lăsat până când nu și-a dovedit ginerele, mai nedat la tăria licorii dobrogene. Într-un târziu, ambele femei și-au luat bărbații de braț și i-au dus, bombănindu-i, la culcare. Aceștia, însă, nu s-au potolit, și-au luat-o de la capăt dimineața, ținând-o tot așa până la plecarea tinerilor însurăței din Mahmudia.

Ai mei, ca și ai lor, au trăit împreună, fericiți, 47 de ani, până la moartea tatei. Au avut doi copii, un nepot și m-au înfiat pe mine, nepoată din partea mamei, cu doar doi ani mai mare decât nepotul lor. De la ai ei, mama nu ne-a transmis decât următoarele vorbe: „Să fiți curați și cinstiți!” Adică să avem inima împăcată și să dormim bine pe pernele noastre.

Moșii, ca și balaurii din Mahmudia, au plecat astăzi spre locuri mai prielnice.

Mahmudia tinde să devină în zilele noastre o stațiune de la gurile Dunării. Are deja două hoteluri și două pensiuni, una numită chiar după cetatea Salsovia, un observator de păsări și șalupe. Pe site-ul oficial al comunei aflăm că în Mahmudia trăiesc, la ora actuală, alături de populația română preponderentă, 520 ruși lipoveni,  55 ucrainieni, 20 turci, în timp ce în 1896 erau 1215 persoane, respectiv 553 ruși lipoveni, 378 români, 146 turco-tătari, 89 evrei, 47 bulgari și 2 armeni.

Numele actual al comunei a fost dat în 1832 de sultanul Mahmud al II lea, care îi descoperă importanța strategică în războiul ruso-turc.

În Mahmudia se află cetatea romană Salsovia, pe care am menționat-o, căruia celebru istoric Vasile Pârvan avea să-i dedice o lucrare. Până una-alta, însă, cetatea zace, îngropată pe jumătate, de pe Malul Mare, cum îi spuneau pe vremuri localnicii colinei la care, cândva, ajungea apa la fiecare inundație, și privește, tăcută, spre la fel de tăcutul fluviu Istru, cum îl denumiseră vechii greci, așteptând surprizele veacurilor ce au să vie…

 

 

 

         

 

 

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.