Bucuria pescarilor: Prohibiția la pește se termină azi, la ora 24!

Motto: Să nu uităm să avem grijă de Deltă!

Obișnuiți sau nu cu fenomenul, anul acesta cele două luni de prohibiție parcă au fost cele mai lungi! Din cauza restricțiilor impuse de pandemia de gripă pescarii și iubitorii de natură – spirite libere și aventuroase, au resimțit din plin îngrădirile libertății de mișcare. În fine, prohibiția, sau ce s-a a vrut să fie, se încheie. Muți pescari sunt deja cantonați pe locurile lor, în așteptarea miezului nopții, când vor putea pescui din nou.

Delta Dunării, sleită de puteri după un an de devălmășie turistică, începe să-și recapete suflul, încetul cu încetul, precum un bătrânel grăbit ce s-a adăpostit la umbra răcoritoare a unui pom. Ce folos? Ca un făcut, cu un sezon trecut al demenței și cu un altul anunțat numai pe jumătate, anul acesta nu mai este apă! De cel puțin 45 de ani nivelul Dunării nu a mai fost așa scăzut în lunile aprilie și mai, când natura se reîmprospătează și peștele depune ponta salvatoare, pentru viețuitoare, localnici și turiști.

100.000 de vizitatori pofticioși, 5.000 de bărci tocând în viteză lacurile și canalele fragile, pontoane aruncate ala-n dala prin toată balta, benzine și uleiuri, gunoaie și deșeuri, damfuri și arome, așa arată tabloul primitor al Deltei de sezon! Doar e rezervație UNESCO – drept urmare, este „protejată” și de un gard de sute de km de plase și fiecare are câte o bucățică din el!

Ei și ce, doar am plătit! Da, ai plătit, dar nu știi ce, sau poate că știi: Ai plătit distrugerea, tocătura, alienarea! Ai mai plătit și minciuna, păcăleala, pentru că peștele nu e pește, este de crescătorie sau de import, pentru că acela din Deltă nu ajunge la toată lumea, nu are cum pentru că nu mai e. Ai mai plătit o ciorbă gătită pe viteză, „tradițional”, după „urechea” fiecăruia aciuat prin zonă sau un caras, prăjit în baie de ulei, până aproape de carbonizare! Iar dacă ai plătit, totuși, să mănânci un pește bun, să știi că este ilegal: provine ori din perioada prohibiției – lunile lăzilor pline, ori a fost procurat „la negru”! Asta ai plătit!

 

Iar noi, pescarii mincinoși, auto-declarați păstrători ai naturii, am umplut blogurile și rețelele de socializare cu poze frumoase, cu sfaturi și sloganuri care mai de care mai deontologice și ecologice! Ai poză cu 10 lansete în barcă și vorbești de deontologie: în mod ipocrit te arăți îngrijorat, dar pleci cu zecile de kile acasă! De ce!? Pentru că l-ai plătit, nu-i așa!? Ai dat bani ca să ajungi în Deltă: combustibil, barcă, papa, băutură, saci de bile pline de chimicale, cazare, scule de pescuit, etc. Deci, îl meriți, e al tău! Ia-l!

Câțiva, indiferent de locul de proveniență, localnici, tulceni sau turiști nu au reținut un lucru elementar, care se tot repetă, până pe la 7 anișori: o pungă, o sticlă sau o conservă goală este invariabil mai ușoară decât una plină; dar, nemaiavând vreo utilitate practică, trebuie aruncată pe mal sau în apă! Fără a fi vreo veste bună, aceștia nu reprezintă grosul oștirii aruncătorilor de gunoaie, ci practicienii redundanți în ale nesimțirii cu premeditare. E greu să strângi după tine, nu-i așa!?

Nici o bună parte a localnicilor pare că nu are vreo emoție. Un ochi ușor antrenat poate să distingă, pe înserat, coloanele de fum negru, de PET încins, ce se înalță din butoaiele de tablă înroșită aruncate prin spatele caselor sau a unor pensiuni. În scenariul acesta ce-ți aduce aminte de focurile din corturile amerindienilor captivi în rezervații, făcându-i pe cei din prima categorie să simuleze că au un grad de civilizație superior, chiar dacă se apropie de acela care se manifestă prin spartul semințelor pe stradă.

 

 

Cu toate astea, chemarea, atracția rămâne aproape senzuală. Seducția Deltei se păstrează imperisabilă, unică: tărâmul apelor, al stufului, umbrelor și, în special, a liniștii, acolo unde s-o mai găsi!

Iar natura renaște, învie, se împrospătează an de an, până ne-a cunoscut pe noi!

Ovidiu Ghionu