Cum a dispărut știuca din Delta Dunării

Majoritatea oamenilor când aud vorbindu-se despre Delta Dunării se gândesc la tărâmul stufului și canalelor, la abundența speciilor de păsări, dar și la gastronomia locală a cărei distincție de marcă este irezistibila ciorbă de pește.

Măsurile de bâjbâială, de pipăit în întuneric ale anilor post decembriști au început să-și arate lacunele. Sutele de studii și zecile de arbori transformați în hârtia frumos împodobită simpozioanelor științifice nu au servit la nimic.

Sub țelul suprem al înavuțirii cu orice preț, al intereselor și lăcomiei, a căzut o victimă: Natura!

Să facem turism, răsună lozincile grijulii și ipocrite ale meschinilor autori ai neghiobiei în care se scaldă azi Delta. Totul e de-a valma, fără cap și coadă: turismul, pescuitul, economia locală. Niciuna dintre ele nu are noimă.

Începutul sezonului de pescuit la știucă pare că reprezintă și sfârșitul acestuia. Știuca a dispărut! A dispărut și bibanul, și toată lumea, localnici, pensiuni și hoteluri, pescari și braconieri, e în pragul spaimei ancestrale, lamentându-se nedumerită la telefoanele de sute de euro, transformate din peștele Deltei în instrumente ale vânzării sale.

Nu mai e, gata! Nici caras nu mai e!

A fost de ajuns o iarnă fără îngheț și prohibiția aruncată în bătaie de joc, dar cu premeditare, în luna martie, după ce știuca și bibanul au depus icrele, când era deja prea târziu.

Și vulturii s-au repezit! Cu năvoade, setci și plase, cu aparate și motoare de zeci de cai putere, au strecurat apa până nu a mai rămas nimic! Aurul roșcat al icrelor a curs șuvoi neoprit în bidoanele pântecoase ale jafului. Mii de kilograme!

Iar azi, artizanii lucrării se miră cu fățărnicie! Oare de ce nu mai e pește!?

Ovidiu Ghionu