Din timpul Războiului de Independență…

12 noiembrie 201812 noiembrie 2018 DDN

de Bogdan Bola

Năzuința unui popor întreg de a fi independent și de sine stătător s-a înfăptuit cu multă vărsare de sânge, iar noi dobrogenii ar trebui să ne amintim mereu ce reprezintă Plevna, Smârdan, Rahova sau Vidin. Prea mulți tineri și-au dat viața pentru acest ideal ca acum, cu doar câteva zile înainte de Ziua Dobrogei, noi să nu știm nici măcar o mică parte din istoria lor și a acestor locuri. De aceea, astăzi în PoveștiAleDobrogei, vom continua să comemorăm faptele lor de vitejie pe câmpul de luptă și jertfa plătită pentru obținerea Independenței României.

După declararea Independenței de către Kogălniceanu și semnarea documentului de către Rege, guvernul român hotărăște încetarea plăţii tributului de 914.000 lei către Imperiul Otoman, suma fiind direcţionată către bugetul apărării. Însă, cu toate acestea, încercările guvernului român de a obține cooperarea militară a armatei țariste au fost iniţial respinse de guvernul de la Petersburg, care aprecia la începutul conflictului, că turcii puteau fi lesne învinși. Pe 26 mai 1877, domnitorul Carol I a avut la Ploiești o întrevedere cu țarul Alexandru al II-lea, căruia i-a oferit colaborarea militară a României. Țarul (care își avea reședința temporară în Prahova) s-a purtat politicos, la plecare l-a condus la gară pe șeful statului român deși era ploaie, dar nu a răspuns la propunerea de colaborare militară făcută de Carol, ceea ce semnifica în fond un refuz. Mai mult, pe 2 iunie, cancelarul rus Gorceakov a comunicat în termeni fără echivoc că participarea României la acțiunile militare nu era era necesară.

Evoluția militară de la sud de Dunăre avea să schimbe însă radical atitudinea Rusiei, după ce trupele otomane au organizat o puternică apărare, iar după eșecul cuceririi Plevnei (cel mai important punct strategic din Balcani), o parte din trupele rusești intrase în panică, Marele Duce Nicolae al Rusiei și-a mutat cartierul general, iar însuși țarul Alexandru II-lea era gata să se retragă peste Dunăre. În urma acestor înfrângeri severe, marele duce Nicolae – comandantul trupelor ruseşti din Balcani – a adresat la 31 iulie 1877 (19 iulie 1877, stil vechi) domnitorului Carol o telegramă devenită celebră, prin care cerea ajutorul armatei române:

„Principelui Carol de România (în locul în care se va afla)

Turcii, adunând cele mai mari mase la Plevna, ne zdrobesc. Rog să faci fuziune, demonstrație și, dacă este posibil, trecerea Dunării pe care tu dorești să o faci între Jiu și Corabia. Această demonstrație este indispensabilă pentru a facilita mișcările mele.

Nicolae”

La 30 iulie și 6 august comandantul rus trimitea din nou telegrame prin care se solicita ajutorul armatei române, ceea ce semnifica faptul că participarea României, refuzată inițial de Rusia, devenise indispensabilă. Românii nu s-au grăbit să satisfacă cererile ruşilor, ci au urmărit să stabilească bazele colaborării militare, mai exact relațiile de comandament. În negocierile cu reprezentanții Rusiei, guvernul român a ținut să afirme că armata sa trebuia să-și păstreze individualitatea și unitatea de comandament, iar cooperarea cu armata rusă să fie stabilită în mod concret. Ajutorul dat rușilor a fost întârziat până în momentul în care la data de 16 august a avut loc la cartierul imperial de la Gorni-Studen, întrevederea între Carol I și țarul Alexandru al II-lea, secondat de marele duce Nicolae.

La întrebarea marelui duce rus dacă domnitorul avea intenția să comande personal armata română, Carol a răspuns că “se înțelege de la sine”. Comandantul rus a opinat că acest fapt ar produce multe greutăți deoarece domnitorul român nu putea fi pus sub ordinele unui general rus.“Firește că nu” a răspuns capul statului român, “însă zece generali ruși ar putea fi puși sub ordinele mele”. După această discuție, țarul l-a condus pe Carol la cortul ce-i era pregătit, unde, peste câteva minute, marele duce Nicolae i-a oferit în numele țarului, comanda supremă a tuturor trupelor rusești din fața Plevnei.

Din acel moment, armata a fost mobilizată în decurs de trei săptămâni – efectivele totale s-au ridicat la circa 120.000 de oameni, din care „armata operativă” (trupele aflate în prima linie) însuma 58.700 de soldaţi, în rezervă fiind aproximativ 30.000 de „miliţii”. Peste 80% dintre efectivele armatei operative erau formate din trupe teritoriale de dorobanţi şi călăraşi, având o instruire sumară, iar miliţienii, aproape inexistentă. Corpul ofiţeresc era, la rându-i, lipsit de omogenitate, provenind din şcoala de cavalerie şi din gradele inferioare după absolvirea şcolii divizionare. Mai grav era că armata română nu avea dotarea necesară pentru a purta o campanie militară adecvată. Dacă artileria dispunea de 190 de tunuri moderne (150 provenite de la uzinele Krupp), la nivelul infanteriei lucrurile se prezentau sub auspicii nu prea optimiste – majoritatea foloseau arme germane Dreyse, învechite, cu bătaie sub 700 de metri. Guvernul liberal de atunci a făcut însă mari eforturi să completeze stocurile de armament şi mai ales de muniţii, lucru pe care l-a și reușit în mare parte.

Grosul armatei române a trecut Dunărea la 1 septembrie 1877, pe podul improvizat la Siliştioara, lângă Corabia și au ocupat poziţii de luptă alături de trupele ruse în faţa fortificaţiilor de la Plevna. Această Armată de Vest, ruso-română, era comandată de Carol, secondat de generalul rus Pavel Zotov, ca şef de stat-major. Cei 38.000 de militari români (42 batalioane, 32 escadroane şi 18 baterii) reprezentau cam jumătate din trupele aliate de la Plevna, când s-a declanșat la 30 august (pe stil vechi, ziua de naştere a ţarului) a treia bătălia de la Plevna. La 8 septembrie, pentru a se putea apropia de redutele turceşti, elemente din Regimentul 13 dorobanţi, Regimentul 6 infanterie de linie, Batalionul 2 vânători şi o secţie din Regimentul 3 artilerie au atacat un redan turcesc aflat în faţa redutei Griviţa. A fost prima victorie a armatei române la Plevna, scump plătită, Vasile Alecsandri amintind de ea în celebrul poem „Peneş Curcanul”.

La 1 septembrie, asaltul asupra redutei Griviţa (considerată cheia Plevnei) a fost purtat de patru batalioane din Divizia 3 şi patru din Divizia 4. Abia în timpul atacului dat de români s-a constatat cu groază că, de fapt, existau două redute. Astfel, Divizia 3 a atacat Griviţa 1, iar Divizia 4, Griviţa 2. Necunoaşterea cu precizie a obiectivului a dus la o baie de sânge, în special la Griviţa 1. Trupele Diviziei 3 au fost nevoite să parcurgă 1000 de metri, dând apoi peste o vale de 500 metri, plină de mărăcini şi teren alunecos. Soldaţii au străbătut această vale – denumită ulterior „Valea Plângerii” sau „Valea Sângelui” – trecând apoi la escaladarea povârnişului, în vârful căreia se găsea reduta turcească. Asaltul a fost respins cu pierderi grele, printre care maiorul George Şonţu şi căpitanul Nicolae Walter Mărăcineanu, care a căzut în momentul când încerca să înfigă pe parapet tricolorul românesc. Decimate, batalioanele Diviziei 3 au fost nevoite să se retragă. Cucerirea Griviţei 2 a reprezentat singura biruinţă a asaltului din 11 septembrie, plătită însă de trupele române cu peste 2.500 de morţi şi răniţi.

Drept urmare, asalturile asupra Plevnei au fost sistate, fiind înlocuite cu un asediu sistematic, aşteptându-se aducerea de trupe noi din Rusia. Între timp, în noiembrie, circa 5.000 de soldaţi români dau asaltul pentru cucerirea Rahovei, punct întărit ce ameninţa spatele trupelor aliate, iar victoria noastră a venit după jertfa a 337 de militari. În paralel cu luptele de la Rahova a fost întărită blocada Plevnei, operaţiune încheiată de soldaţii ruşi şi români la sfârşitul lui octombrie. Circa 100.000 de soldaţi ruşi şi români asediau garnizoana de 50.000 de militari conduşi de Osman Paşa. Un bun strateg, acesta realizase că doar o încercare de spargere a blocadei putea salva garnizoana, așa că generalul turc a declanşat bătălia în dimineaţa zilei de 10 decembrie 1877, la adăpostul ceței și întunericului. După o luptă grea, trupele otomane s-au retras în debandadă. Rănit și refugiat într-o moară, Osman Paşa s-a predat colonelului Mihail Cerchez, în prezența generalului rus Ganeţki, împreună cu 45.000 dintre soldaţii săi și 70 de tunuri.

Victoria de la Plevna a grăbit sfârşitul războiului. După cinci luni de stagnare în jurul Plevnei, armata rusă s-a îndreptat spre Sofia şi Adrianopol, iar cea română, către Vidin şi Belogradcik, având misiunea de a anihila trupele otomane concentrate în nord-vestul Bulgariei pentru a asigura spatele şi flancul drept al trupelor ruse care se îndreptau spre Sofia. Misiunea a fost uşurată de reintrarea Serbiei în război, la începutul lui decembrie, după refacerea forţelor sale armate, decimate în victoriile otomane din timpul verii.

Deplasarea trupelor române spre Vidin s-a făcut în condiții foarte grele, pe un ger de până la -25 de grade, pe drumuri troienite și sub atacul continuu al cavaleriei otomane. Vidinul reprezenta un centru de comunicații important, care asigura accesul spre interiorul Peninsulei Balcanice, otomanii construind o serie de poziții întărite pentru a-și asigura legătura cu exteriorul. Astfel organizată pentru apărare, cetatea Vidin dispunea de 12.000 de militari bine înarmați, aflați sub comanda lui Izzet pașa, cunoscut ca un general energic și inteligent. Garnizoana otomană era pregătită pentru o rezistența de lungă durată, dispunând de suficiente cantități de alimente și muniții; pozițiile înaintate, mai ales cele de la Smârdan, scoteau practic Vidinul de sub bătaia artileriei române.

Cu toate acestea, comandamentul român ordona atacul și în perioada 12-14 ianuarie, cea mai mare parte dintre satele întărite din jurul Vidinului (Tatargik, Novoselcea, Rupcea, Rainovcea, Smârdan, Inova și Capitanovcea) au fost atacate și cucerite. Luptele cele mai crâncene s-au dat la Smârdan, sarcina de a ataca fortăreața a fost dată locotenent-colonelului Ioan Cotruț, care a folosit armele în valuri (artilerie, infanterie, cavalerie) pentru doborârea obiectivului. Tactica era de a ataca după tragerea a trei salve de artilerie. Trupele au înaintat prin zăpadă, iar infanteriştii au ajuns la parapete luptând corp la corp cu otomanii. În faţa atacului românilor, susţinut şi de cavalerişti, turcii s-au retras, ai noștri lăsând însă pe câmpul de luptă 600 de camarazi… .

În sprijinul atacului general al trupelor terestre, de pe malul drept al Dunării au intervenit unitățile de artilerie de la Calafat și Ciuperceni. După cucerirea inelului exterior de fortificații, armata română s-a pregătit pentru asaltul final al Vidinului. Artileria română a bombardat neîncetat pozițiile otomane până pe 22 ianuarie, când s-a comunicat încheierea unui armistițiu ruso-turc. Pe 12 februarie 1878, trupele române au pătruns în Vidin, iar a doua zi în cetatea Belogradcik. Cucerirea Vidinului a încheiat participarea victorioasă a armatei române la Războiul de Independență, însă prețul a fost unul foarte mare: peste 10.000 de morți și răniți pe câmpurile însângerate ale Bulgariei. Armata română avea să-și facă intrarea triumfală în București pe 8 octombrie 1878.

Cu toate că luptele armate se terminaseră și românii se acoperiseră de glorie, luptele diplomatice ale oamenilor politici români abia începeau – reprezentantul României, colonelul Arion, nu e acceptat la tratativele de pace de la San Stefano, Rusia însărcinându-se ea să apere interesele României. Dar despre asta și despre multe altele vom vorbi, dacă vă va face plăcere, peste doar câteva zile, de Ziua Dobrogei, un adevărat moment de sărbătoare pentru toți dobrogenii.