Pledoarie pentru pește

Nicu Cabaua
Hai să-l lăsăm să mai crească!
În Dunăre prea mult pește nu mai este, însă din toamna anului trecut a apărut, să spun așa, o invazie de crăpuștean și moculiță, care sunt încă subdimensionați pentru a fi pescuiți, nutrind speranța pescarului sportiv că speciile și ecosistemul încet, încet se vor regenera, după pârjolul anilor de tranziție.
Este incredibil că acum în epoca supermarketurilor ticsite de marfă, a galantarelor pline și a burților sătule, aceiași oameni care ies din magazin cu coșurile îndestulate de produse alimentare, să-i găsești pe malul apei, cu juvelnice în care nematurizații pești agonizează căutând libertatea!!!
Ai putea spune că sunt unii care nu au acasă ce pune pe masă, însă nu sunt din categoria aia. Merg la pescuit cu mașina și barca proprie, au scule scumpe, mănâncă bine, beau bere de la răcitor…
Și apoi vremea când omul trăia din ce prindea a trecut de mult, din epoca de piatră și până acum aș spune că oamenii au mai evoluat, iar dacă nici pescarii (amatori sau profesioniști) nu mai protejează puietul, atunci chiar că suntem încuiați la minte, că nu avem repere clare în apărarea biodiversității și în scurt timp ne vom uita în baltă „ca milogu-n traistă”.
Nu mai postez de mult fotografii care mă înfățișează cu peștii prinși în habitatele naturale, nu mă mai laud cu capturile deși rămân un pescar iscusit și hoinar al apelor.
Cred că nici nu m-ar mai „prinde bine” acum la maturitate, cu un pește fie el cât de arătos, spânzurat de ureche în mâna mea, „belind fasolea” la aparat conștient că peștele ăla, cu al tău și cu al lui, dacă nu vor mai fi sortiți prăjelii, pot repopula balta.
Acum pe bune, personal, detest imaginea căci faza îmi pare de toată jena… de mâncare avem toți, ranița nu trebuie umplută niciodată, iar fotografia cu nevinovata vietate care se luptă din răsputeri să ne mențină mediul acvatic viu și pe care eu o sacrific fără menajamente, este de acum dovada lipsei de analiză…(ca să fiu elegant).
De mii de ani înfruntarea dintre om și pește se soldează de cele mai multe ori cu sfârșitul celui din urmă, însă acum mai mult ca oricând este cazul ca pescarii să descopere tot mai mult satisfacția eliberării capturii și valorizarea gestului care-i propulsează pe o treaptă superioară în înțelegerea scopului esențial de a deveni apărători ai naturii și apoi să mâncăm.
Avem obligația morală de a lăsa generațiilor următoare un habitat natural sănătos și iubit pe care așa cum ne place, îl numim Mama Natură…Și cine nu-și iubește mama?
S.O.S. NATURA!!!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *