Vikingi și bizantini la porțile Deltei Dunării
Intro
Unele dintre cele mai puțin cunoscute vestigii arheologice pentru publicul larg se află pe vatra localității Nufăru din Județul Tulcea. Aici s-au descoperit elemente de existență ale vikingilor estici( varegilor, așa cum îi numeau bizantii și arabii). Prin anii 990 aceștia formează temuta gardă varegă de la Constantinopol, aflată în apărarea împăratului Basileos al II-Lea.
Azi, pasionații de seriale istorice se delectează cu retrăirea unui capitol important din istoria vikingilor, autentic exprimat în serialul de succes, The Vikings. La fel de puțin de cunoscut este și faptul că povestea lui Ragnar Lothbrok( Ragnar Pantaloni din Piele), cuceritorul Parisului la 845 și al celor 11 fii ai săi, dintre care se evidențiază Ivar Fără de Oase, cuceritorul Angliei, a fost mult timp redată de manualele de istorie pentru clasa a VIII-a, în perioada interbelică.
Materialul de mai jos, al cărui caracter de specialitate vine să aducă în atenția celor interesați trecutul îndepărtat al acestei așezări(Nufăru), este prezentat cu mulțumirile adresate arheologului I.C.E.M. Tulcea, dr. Aurel-Daniel Stănică, prin efortul căruia putem prezenta și o interesantă galerie foto. (O.G.)
”Nufăru–Proslaviţa
Informațiile provenind atât din scrierile lui Pamfil Polonic (1898), Raymund Netzhammer (1907), Constantin Moisil (1909), Vasile Pârvan (1923), Gheorghe I. Brătianu (1935) cât, mai ales, din investigațiile arheologice desfășurate, an de an, începând din 1978 au pus în evidență pe linia Dunării, pe malul drept al brațului Sf. Gheorghe, la circa 12 km aval de Tulcea, în teritoriul intravilan al satului Nufăru, existența unei fortificații ridicate a fundamentis de către Imperiul Bizantin în ultimul sfert al secolului al X-lea, odată cu recucerirea de către acesta a regiunii Dunării de Jos, transformată în cursul secolului al XI-lea în aşezare de tip urban cu structuri de locuire și complexe funerare înregistrate stratigrafic până la mijlocul secolului al XIII-lea, cu materiale arheologice și numismatice ce pot sugera prelungirea existenței comunităților de aici până în secolul al XIV-lea. Cunoscută în plan arheologic îndeosebi prin vestigiile aparținând epocii medio-bizantine, localitatea dunăreană Nufăru adăpostește în intravilanul său și o serie de indicii legate de trecutul său mai vechi, fiind înregistrate vestigii aparținând epocilor fierului și romano-bizantină, precum şi depuneri aparținând viețuirii moderne și cimitire încadrabile în secolele XVIII- XIX.
În ciuda caracterului special, punctual, al investigațiilor arheologice desfășurate aici, caracter determinat de suprapunerea în totalitate a sitului arheologic de către așezarea contemporană, săpăturile arheologice au reușit, prin raportare la cele 40 de zone de pe teritoriul satului cercetate în proporții variabile între anii 1978 și 2018, conturarea unei imagini asupra unui important sit medio-bizantin.
Cetatea cercetată în intravilanul localității Nufăru a fost construită a fundamentis de către bizantini în ultimul sfert al secolului al X-lea, adăpostind o importantă așezare de tip urban ce a funcționat până la mijlocul secolului al XIII-lea. A fost stabilit traseul zidului de incintă bizantin, surprins sub forma unor tronsoane, reperate pe laturile de sud, est, vest și nord ale promontoriului nufărean, al cărui contur se pare că îl urmărea, și au fost identificate o serie de elemente de fortificație – turnuri – pe curtinele de est, vest și nord – și instalația portuară a cetății, fiind necesare verificări pentru stabilirea perimetrului fortificat al așezării . În zona cea mai nordică a așezării, foarte aproape de punctul de traversare a Dunării cu bacul spre deltă, pe proprietatea Şinghi/ punctul Trecere bac, este în curs de cercetare instalația portuară a cetății, un complex fortificat rezultat din combinarea elementului natural cu cel construit, constând dintr-un sistem de platforme care coboară spre Dunăre, utilizând desfășurarea stâncii native, amenajate în patru trepte, mărginite spre nord de un pavaj înclinat, spre est realizându-se racordul cu zidul de incintă nordic, cu care formează un ansamblu. Cercetările desfășurate în marginea râpei din partea de sud-est a satului au documentat existența unui zid care prezintă o tendință de „răsucire spre sud”, lăsând impresia că, urmărind configurația terenului, înconjoară ca o „cingătoare de ziduri” platoul înalt din centrul satului Nufăru, reprezentând unul din „zidurile baraj”, fiind datat la începutul secolului al XI-lea. Activitatea constructivă este înregistrată și pentru o etapă mai târzie, între sfârșitul secolului al XI-lea și prima jumătate a secolului al XIII-lea, fapt indicat de prezența unor ziduri care suprapun un turn de pe latura de est, precum și de existența în vecinătatea instalației portuare a unor ziduri demantelate din vechime.
Descoperirile făcute cu prilejul cercetărilor din interiorul cetății, ca și din afara spațiului fortificat, au clarificat stratigrafia așezării și au identificat complexe de locuire și meșteșugărești, precum și materiale arheologice care documentează, în forme bogate și variate, pe o suprafață mare, o locuire cu niveluri din secolele X-XIII, oferind posibilitatea studierii culturii materiale din Dobrogea fără întrerupere pe durata acestor veacuri. Probabil distrusă în urma marii invazii tătare, locuirea este atestată în continuare, așa cum o demonstrează unele materiale ceramice și descoperiri monetare ce aparțin secolelor XIII-XIV, deși, pentru a doua jumătate a secolului al XIII-lea și prima jumătate a secolului următor nu se cunosc încă depuneri arheologice sau complexe de locuire, singurele informații rezumându-se la câteva monede sârbești şi bosniace și la câteva descoperiri monetare ale Hoardei de Aur.
Au fost cercetate și mai multe zone cimiteriale medio-bizantine ce aparțineau unei populații locale creștine și care au fost identificate atât în capătul nordic al promontoriului (km fluvial 104 și în zona în care se află instalația portuară, în punctul Trecere bac), cât și în apropierea curtinelor de est, de sud și de vest.
Viețuirea din secolele X-XIII este definită de complexe de locuire amenajate la adăpostul zidurilor de incintă, dar și în afara acestora, constatându-se o extindere a așezării, probabil sub forma unui suburbium cuprins între zidul de incintă sudic și zidul-baraj de la Râpă, dar și complexe de locuire înregistrate în zona cea mai sudică a așezării și pe laturile de est și de vest ale promontoriului nufărean. Locuințele sunt reprezentate prin încăperi adâncite în pământ, sau la suprafața solului, documentate prin resturi de podele de pământ galben, chirpici ars, bârne de lemn carbonizate, aliniamentele gropilor de par sau tălpile de lemn ori bazele realizate din blocuri de piatră, având instalații de încălzit-gătit, gropi de provizii și anexe gospodărești de tipul hambarelor. Prezentând o situație asemănătoare cu a celorlalte centre cu caracter urban din nordul Dobrogei, așezarea de la Nufăru dezvăluie un nivel edilitar modest: nu există construcții monumentale din piatră sau cărămidă, cu excepția unei locuințe cu pavaj din cărămizi romane refolosite, datată în secolul al XI- lea, a unui edificiu cu ziduri din piatră, reperat în curtea Căminului Cultural și datat în secolul al XII-lea, și a unei bisericuțe, datate în secolele XI-XII.
Activitățile economice sunt ilustrate prin existența meșteșugurilor, cum ar fi descoperirea în afara perimetrului fortificat, în partea vestică a așezării, a unui complex de cuptoare de ars ceramică din secolele X-XI, de asemenea, descoperirea unui alt cuptor aproape de limita sudică a așezării, care a funcționat în ultimul deceniu al secolului al XI-lea și la începutul secolului al XII-lea. Printre ocupațiile documentate de cercetările arheologice menționăm: prelucrarea fierului, documentată de cantitățile mari de zgură de fier; prelucrarea lemnului, atestat la construcția de locuințe, obiecte de uz casnic și de cult; industria materiilor dure, ilustrată de confecționarea din os și corn reprezentând obiecte casnice, unelte, arme, piese de harnașament; prelucrarea pieilor și blănurilor; prelucrarea materialelor textile – tors, țesut, croit, ilustrate de descoperirea unui rest de țesătură de cânepă, de fusaiole, capete de tindechi, greutăți pentru războiul de țesut și degetare.
Materialul arheologic este variat, întâlnit și în alte aşezări cu caracter urban din epoca bizantină din nordul Dobrogei, și documentează relații comerciale atât cu regiunile apropiate, cât și cu Bizanțul, Kievul ori centrele bizantine balcanice, nord-pontice sau orientale, precum cel de la Kashan. Artefactele constau în ceramică, lucrată pe plan local sau provenind din centrele bizantine din Balcani, din nordul Mării Negre sau Orient, unelte, obiecte de uz casnic, arme, piese de harnașament, obiecte de podoabă, de port sau de cult, Astfel, din Constantinopol sau alte centre bizantine provin crucile engolpion cu figuri în relief sau incizate, amforele sferoidale sau piriforme, ceramica din pasta roșie cu decor lustruit și acoperită cu angobă aurie, ceramica smălțuită. Legăturile cu Rusia kieveană sunt atestate de fusaiolele lucrate din piatră roșie de Ovruci și de ouăle de lut smălțuite. Aspecte ale comerțului practicat sunt relevate și de prezența vaselor sferoconice, lucrate în Asia Centrală și în Armenia, vehiculate de negustorii arabi, foarte răspândite în Orientul musulman și la bulgarii de pe Volga, utilizate pentru transportul mercurului folosit în orfevrărie și farmacopee. Descoperirea unor podoabe și obiecte lucrate din chihlimbar (un medalion cu un sfânt militar – Sf. Gheorghe, mărgele, un pandantiv, cruciulițe) redă importanța așezării de la Nufăru în spațiul dintre Dunăre și mare.
Acestor materiale li se adaugă un număr mare de monede și sigilii a căror prezență confirmă importanța așezării cu caracter urban de la Nufăru în zona de nord a Dobrogei. Monedele descoperite sunt fie bizantine, în marea majoritate, fie imitații latine, bulgărești, piese ale Hoardei de Aur, emisiuni locale sau sârbești. Prezența și circulația monedelor, de la emisiuni din vremea lui Ioan I Tzimiskes (969-976) la hyperpery emiși de Ioan III Ducas Vatatzes (1222-1254), subliniază, printre altele, relațiile dintre regiunea de la gurile Dunării, unde se afla și Nufăru, și diferite zone ale Imperiului Bizantin, ca și prezența aici a emisiunilor monetare de la Niceea şi Thessalonic în rândul zonelor unde este documentată circulația monedelor emise de succesorii Imperiului Bizantin. Monedele ce aparțin Hoardei de Aur atestă existența unui centru de putere în regiune la Saqčy și manifestarea tendinței de dominare a circulației monetare din Dobrogea de Nord de către emisiunile tătărăști. Alături de acestea mai sunt prezente și monede sârbești și bosniace, răspândite prin intermediul comerțului maritim practicat de genovezi și a celui terestru, ce lega Dobrogea de Balcani, practicat de ragusani.
Așezarea de la Nufăru a fost identificată cu Periaslaveţ sau cu Proslaviţa – cunoscută din cartografia Evului Mediu, în Geografia lui Idrisi, din 1154, care menționează un nume de oraș citit fie Berisklafisa, Barklafsa sau Barasklafisa, Berisklafa, și completată cu omologarea Proslaviţa-Bruscaviţa din actele notarului genovez Antonio di Ponzo.
O serie de descoperiri înregistrate la Nufaru cu ocazia unei cercetări arheologice preventive din anii 2000-2003, reprezintă argumente atât pentru documentarea mesteșugului prelucrării lemnului, cât și indiciu al unor activități comerciale la gurile Dunării.
Într-o zonă situată în apropierea curtinei de vest a cetații bizantine, pe o suprafață de circa 125 mp, a fost înregistrat un nivel de locuire cu două faze ocupaționale, ilustrat prin complexe de locuire și gospodărești, datând cu toată probabilitatea din a doua jumătate a secolului al X-lea.
Descoperirile, conținând structuri și amenajări constructive din bârne solide și segmente de palisade, constau din mai multe locuințe și anexe gospodărești: doua complexe de locuire cu trei compartimente, suprapuse, cu latura lungă orientata E-V, cu dimensiunile înregistrate în suprafața cercetată de 8 × 3,50 m, respectiv 8,60 × 3,80 m. Construcțiile se păstrau la nivelul fundației, aceasta fiind reprezentată de tălpi de lemn din segmente de bârne, dispuse pe unul sau doua niveluri, cu secțiune circulară sau rectangulara, fixate pe stâlpi de lemn cu secțiune circulară, păstrați pe înălțimi vizibile variind între 0,30 și 1 m. Încăperile centrale, parțial suprapuse, au dimensiunile de 3,50 × 2,60 m, respective 3 × 2,20 m, cu podele de lemn bine păstrate. La nord de acest ansamblu, în centrul suprafeței excavate, a fost descoperită o construcție de formă rectangulară, cu dimensiunile de 2,60 × 2,40 m, cu pereții susținuți de un schelet din împletitura de nuiele, fără instalație de foc, reprezentând probabil o anexa gospodărească, iar la NE de aceasta un hambar, adăpostit de o împletitura de nuiele de formă elipsoidala, cu diametrul de 2,30 m, în care a fost descoperita o piua din lemn conținând semințe de grâu și de mei, și un instrument asemănător unui ciocan, folosit probabil pentru măcinarea grânelor. În nordul suprafeței excavate a mai fost identificată o amenajare din scânduri având lungimea vizibila de 5,70 m și lățimea de 1,20 m, orientata E-V, ce pare a fi îndeplinit rolul unei „străzi”.
Sub nivelul construcțiilor și amenajărilor amintite a mai fost identificată o locuință bicamerală, orientată cu latura lunga E-V, cu dimensiunile de 8 × 4,60 m, delimitată prin împletituri de nuiele surprinse pe lungimi de 2,40/3/3,40/4 m, marcând scheletul pereților construcției. Lemnul utilizat la construcția acestor complexe este cel de stejar și, probabil, salcie, iar, în cazul obiectelor, provine de la conifere, indiciu al aducerii acestora dintr-o altă regiune geografică decât nordul Dobrogei. Aceste complexe de locuire și anexe gospodărești amenajate pe fundații de lemn, cu pereți cu schelet din împletituri de nuiele, cu podele din lemn, cu instalații de încălzit-gătit din categoria vetrelor simple și a cuptoarelor de piatră, conțineau și câteva obiecte de lemn bine conservate: patru pive, un ciocan destinat măcinării grânelor, o furculița/un pieptene folosit probabil pentru țesut sau pentru dărăcit lâna, pene (utilizate probabil la fixarea stâlpilor de la locuințe) și cuie din lemn, terminația/mânerul unui vas, un bol, o lingură, o rama, o tăbliță cerată și o cruce.
Aceste descoperiri (rare în mediul arheologic românesc în general și în cel aparținând epocii medievale în special) făcute în perimetrul unei cetăți bizantine au fost atribuite unei populații nordice, antrenate, probabil, în activități comerciale în zona vărsării fluviului Dunărea în Marea Neagra, pe „drumul de la varegi la greci” și stabilite vremelnic în nordul Dobrogei. Nu a fost exclusă însa nici posibilitatea ca urmele viețuirii acestei comunități sa aparțină unor foști mercenari vikingi din armatele bizantine cuceritoare ale regiunii Dunării de Jos.
Așezarea de la Prislava, devenită în anii ’60 ai secolului trecut Nufăru, aflată la 12 km distanță de municipiul Tulcea, pe drumul spre Murighiol, conține în subsol vestigiile unei fortificații. Construită la sfârșitul mileniului I, odată cu recucerirea de către Imperiul Bizantin a regiunii Dunării de Jos, aceasta va evolua, în cursul secolului al XI-lea, ca o așezare de tip urban, cu structuri de locuire înregistrate până la mijlocul veacului al XIII-lea, fiind descoperite tronsoane ale zidului de incinta, elemente de fortificație, complexe de locuire, meșteșugărești, menajere și de cult, cimitire, materiale arheologice variate. Importanta așezare portuară de la gurile Dunării, marcată de prezenta Imperiului Bizantin, a reprezentat, probabil, și un punct de control sub influența al Hoardei de Aur în zonă. Un dosar istoric consistent a permis identificarea așezării Prislava/Nufaru cu orașul medieval Bruscavita–Proslăvita, cunoscut din portulanele și actele notariale ale vremii.”
